Cheita de aur (Buratino), de Alexei Tolstoi, fragmente

article_664

Tâmplarul Giuseppe găseşte o bucată de lemn, care ţipă cu glas de om.

Demult, cu mulţi ani în urmă, într-un orăşel de pe malul Mării Mediterane, trăia un tâmplar bătrân, poreclit Nas-Vânăt.

Odată, îi căzu la îndemână o bucată de lemn, un lemn obişnuit, ca acela de încălzit soba în timpul iernii.
“Nu e de aruncat, îşi spuse Giuseppe; se poate face din el ceva, bunăoară un picior de masă…”
Şi punându-şi ochelarii, legaţi cu sfoară, fiindcă erau cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, învârti lemnul în mână şi începu a-1 ciopli cu un toporaş.
Dar abia îl atinse cu toporaşul şi, de undeva, se auzi un glas subţire.
- Vai, vai, mai încel, te rog!
Giuseppe mişcă ochelarii pe vârful nasului şi începu să cerceteze atelierul, dar nu văzu pe nimeni. Se uită sub tejghea, nimeni… Căută în coşul cu talaş, nimeni…
Scoase capul după uşă, dar nici pe stradă nu era nimeni… „Mi s-a părut oare?”, se gândi Giuseppe. „Cine a putut să ţipe?”-

Luă iarăşi toporaşul în mână şi lovi în lemn…
- Vai, dar mă doare, îţi zic! se auzi din nou glasul subţire. De data aceasta, Giuseppe se sperie, nu glumă, de îi transpirară şi ochelarii… Cercetă toate colţurile din cameră, se băgă chiar sub vatră şi, răsucind capul, se uită îndelung în horn.
Dar nici acolo nu era nimeni.
„Poate că am băut ceva nepotrivit şi îmi sună în urechi”, se gândi Giuseppe.

Nu, în ziua aceea, el nu băuse nimic vătămător… Liniştindu-se puţin, luă rindeaua şi lovi cu ciocanul partea de dindărăt, astfel ca tăişul să fie potrivit, să nu iasă prea mult în afară, dar nici să fie prea înăuntru. Aşeză apoi lemnul pe tejghea; dar abia îl atinse cu rindeaua…
- Vai, vai, vai, vai, de ce mă pişcaţi?… ţipă cu disperare un glas subţire.
Giuseppe scăpă rindeaua, se dădu îndărăt, mai-mai să cadă, şi se lăsă drept pe podea; în sfârşit, se dumiri că glăsciorul subţire venea dinăuntrul lemnului.

Giusepe dăruişte lemnul vorbitor prietenului său, Karlo.

În acest timp, veni la Giuseppe un flaşnetar, cu numele de Karlo, care îi era vechi prieten. Cândva, acesta umbla prin oraşe, purtând o pălărie cu boruri mari; cu o flaşnetă minunată îşi câştiga pâinea cu muzica şi cântul.

Dar acum, Karlo îmbătrânise, era bolnav, iar flaşneta lui se stricase de mult.
- Bună ziua. Giuseppe, spuse el, intrând în atelier. Dar de ce stai pe podea?
- Să vezi; am pierdut un şurub mic… Dar nu-l mai caut!… răspunse Giuseppe, uitându-se chiorâş la bucata de lemn. Şi tu ce mai faci, bătrânule?
- Prost, răspunse Karlo. Mă tot gândesc cum aş putea să câştig o bucată de pâine… Măcar de m-ai ajuta tu cu ceva…
- Nimic mai simplu, spuse vesel Giuseppe, gândindu-se în sinea Iui: „Iată, cum am să scap eu de lemnul acesta blestemat”. Nimic mai simplu: uite, am pe tejghea o bucată de lemn minunat; poţi să-l iei şi să-l duci acasă.

- Eh, eh, răspunse descurajat Karlo; şi mai departe, ce? Am să duc lemnul acasă, dar n-am nici măcar vatră.
- Lasa, că te învăţ eu, Karlo, ce să faci… Ia un cuţit, lucrează din lemnul acesta o păpuşă, învaţ-o să vorbească fel de fel de cuvinte caraghioase, să cânte, să danseze, şi porneşte cu ea prin toate curţile. Vei câştiga şi pentru pâine, şi pentru un pahar de vin.

In acest timp, pe tejghea, unde era lemnul, se auzi un glas vesel:
- Bravo, Nas-Vânăt, e o idee minunată.
Giuseppe fu cuprins din nou de spaimă, iar Karlo cerceta mirat de unde putea să vină vocea aceea.

- Îţi mulţumesc, Giuseppe, pentru sfat; dă lemnul încoace.
Giuseppe apucă bucata de lemn şi o întinse repede prietenului. Dar, ori că nu l-a întins cum trebuie, ori că lemnul a sărit singur, fapt e că l-a pocnit pe Karlo drept în cap.
- Aha, iată ce fel de daruri îmi faci! strigă supărat Karlo.

- Iartă-mă, prietene, dar nu te-am lovit eu.
- Va să zică, m-am pocnit eu singur drept în cap?
- Nu, dragă, se prea poate să te fi lovit chiar lemnul, nu se ştie cum.
- Minţi;tu m-ai pocnit…
- Nu, feri-te-ar sfântul…
- Mă, Nas-Vănăt, ştiam eu că eşti beţiv, spuse Karlo, dar că eşti şi mincinos…
- Aşa, îţi arde de ceartă? strigă Giuseppe. Ia apropie-te!
- Vino mai aproape, să te trag puţin de nas!
Bătrânii se îmbufnară amândoi şi începură să se lovească unul pe altul. Karlo îl prinse pe Giuseppe de nasul lui vânat, iar Giuseppe îl apucă pe Karlo de părul cărunt, ce-i crescuse pe lângă urechi.
Se iscă o adevărată bătaie, iar glasul strident de pe strung ţipa şi chiar îi aţâţa:
- Dă-i, dă-i bine!
În sfârşit, bătrânii osteniră şi începură să gâfâie. Giuseppe vorbi:
- Mai bine să ne împăcăm…
- Desigur că e mai bine să ne împăcăm… răspunse Karlo. Apoi se sărutară şi Karlo luă lemnul sub braţ, îndreptându-se spre casă.

Karlo construieşte o păpuşă de lemn şi o numeşte Buratino.

Karlo locuia într-o cămăruţă mică, sub scară, unde, în afară de un cămin frumos, aflat în perete, vizavi de uşă, nu avea nimic.
Dar căminul acesta, ca şi focul şi ceaunul ce fierbea pe foc, nu era adevărat, ci desenat pe o bucată de pânză veche.

El intră în odăiţă, se aşeză pe singurul scaun de lângă masa fără picioare şi, învârtind lemnul pe toate părţile, începu să taie cu cuţitul o păpuşă.
„Oare, cum să-i dau numele?”, se gândi Karlo. „Ia s-o numesc Buratino. Acest nume îmi va aduce noroc. Cunosc o familie în care pe toţi îi cheamă Buratino: tatăl-Buratino, mama-Buratino, copiii-Buratino… Toţi au trăit veseli şi fără griji…”

Ciopli în lemn, mai întâi părul, pe urmă fruntea, apoi ochii. Deodată ochii se deschiseră singuri şi se uitară drept spre el…
Karlo nu se arătă că s-a speriat, ci întrebă cum putu mai dulce:
- Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa de straniu? Dar păpuşa tăcu, desigur, pentru că nu avea încă gură.
Karlo tăie mai departe obrajii, apoi un nas obişnuit…
Şi, deodată, nasul începu să se lungească, să crească, se lungi şi se ascuţi atât de mult, încât Karlo se sperie.
„Nu-i bine că e aşa de lung…”
Şi încercă să taie vârful nasului. Dar, mare minune! Nasul se învârti şi se zbătu, rămânând astfel un nas lung-lung, curios şi ascuţit.
Se apucă apoi să-i facă gura. Dar abia reuşi să taie buzele, şi gura se deschise imediat:
- Hi-hi-hi-hi, ha-ha-ha-ha!
Din gură ieşi o limbă roşie, subţire şi obraznică. însă Karlo nu mai băgă în seamă toate trăsnăile, ci continuă a mânui cuţitul. Făcu păpuşii bărbia, gâtul, umerii, trupul, mâinile. Şi abia termină să taie ultimul deget, că Buratino începu să lovească cu pumnii în chelia lui Karlo, să-l ciupească şi să-l gâdile.

- Ascultă, spuse Karlo sever, nici n-am terminat să te fac şi ai şi începui să te răsfeţi?… Ce vei face mai târziu?…
Şi se uită crunt la Buratino. Dar el, cu ochii lui rotunzi ca de şoarece, privi spre papa Karlo.
Acesta îi făcu din aşchii nişte picioare lungi, cu labe mari, şi astfel, isprăvindu-şi opera, puse băiatul de lemn pe podea, ca sa-l înveţe să umble. Buratino se clătină pe picioroangele-i subţiri, păşi o dată, păşi de două ori, hop, hop, drept la uşă, şi sări peste prag direct în stradă.
Îngrijorat, Karlo se luă după el.
- Ei, ştrengarule, întoarce-te!
Dar de unde! Buratino fugea pe stradă ca un iepure; numai tălpile-i de lemn răsunau pe pietre…
- Prinde-ţi-l! strigă Karlo.
Trecătorii însă râdeau şi arătau cu degetul spre Buratino, care fugea din răsputeri. La o răscruce de drum, stătea un poliţist voinic, cu mustăţile răsucite şi cu o pălărie triunghiulară.

Văzând omuleţul de lemn fugind, el îşi desfăcu larg picioarele, baricadând astfel strada. Buratino voi să treacă printre picioarele lui, dar poliţistul îl apucă de nas, ţinându-l până sosi papa Karlo.

- Aşteaptă niţel, să vezi cum mă răfuiesc eu cu tine, spuse Karlo gâfâind, voind să-l bage în buzunarul hainei…

Buratino nu voi, sub nici un motiv, să stea în buzunarul hainei, dat peste cap, mai ales că ziua era foarte frumoasă, şi pe stradă se afla multă lume; răsucindu-se, scăpă din mâinile lui Karlo şi se trânti pe pietrele străzii, prefăcându-se că e mort.

- Vai, vai, spuse poliţistul, mi se pare că e ceva suspect aici.

Trecătorii începură să se adune şi, uitându-se la Buratino, dădeau din cap.
- Sărăcuţul, spuneau unii, probabil că din cauza foamei e aşa…
- Karlo i-a dat o bătaie soră cu moartea, spuneau alţii; flaşnetarul ăsta bătrân se preface numai că e om bun, dar în realitate e rău şi şiret.
Auzind toate acestea, poliţistul mustăcios îl apucă pe bietul Karlo de guler şi-l duse la circumscripţia poliţiei. Ridicând praful cu ghetele, Karlo ofta din răsputeri:
- Of, of, ce bătaie de cap mi-am făcut eu cu băiatul ăsta de lemn!
Când strada se goli, Buratino ridică nasul, privi de jur împrejur şi, sărind într-un picior, fugi spre casă…

Un greier vorbitor îi dă lui Buratino un sfat înţelept.

Dând buzna în odăiţa de sub scară, Buratino se trânti pe podea lîngă piciorul scaunului: “Ce să fac?”
Nu trebuie să uităm că Buratino avea numai o zi de la naştere. Gândurile lui erau mici-mici, scurte-scurte şi absolut fără nici un pic de importanţă.

Deodată se auzi:
„Cri-cri, crri-cri, crri-cri…”
Buratino răsuci capul şi cercetă cămăruţa.
- Ei, cine e aici?
- Eu sunt, crri-cri…

Văzu o fiinţă ce semăna puţin cu un gândac negru, dar avea capul ca de lăcustă.
Stătea agăţată pe perete, deasupra vetrei, şi glăsuia încet, crri-cri, se uita apoi cu ochii bulbucaţi ca de sticlă sferică şi mişca din mustăţi.
- Ei, cine eşti tu?
- Sunt Greierul Vorbitor, a răspuns fiinţa; locuiesc în această cameră de mai mult de o sută de ani.
- Aici, eu sunt stăpân; aşa că ieşi afară.
- Bine, am să plec, deşi mă întristează că trebuie să părăsesc camera unde am trăit o sută de ani, răspunse Greierul-Vorbitor; dar înainte de a pleca, ascultă-mi sfatul înţelept.
- Grozav îmi folosesc mie sfaturile unui greier bătrân…
- Ah, Buratino, Buratino, zise greierul; lasă prostiile şi ascultă-l pe Karlo; nu fugi de acasă şi chiar mâine du-te la şcoală. Iată sfatul meu. Altfel, te pândesc grozave primejdii şi întâmplări nemaipomenite. Pentru viaţa ta, eu nu dau nicio muscă moartă, uscată.
- De ce? întrebă Buratino.
- Ai să vezi imediat de ce, îi răspunse Greierul-Vorbitor.
- Of, tu, gânganie de o sută de ani! strigă Buratino. Mai mult ca orice pe lume, îmi plac întâmplările grozave. Mâine, în zorii zilei, voi fugi de acasă, mă voi căţăra pe garduri, voi distruge cuiburile păsărilor, îmi voi bate joc de băieţi, voi trage câinii şi pisicile de coadă… şi mă voi gândi încă la multe alte trăsnăi.
- Îmi pare rău de tine, Buratino, Că o să verşi multe lacrimi amare…
- De ce? întrebă din nou Buratino.
- Fiindcă ai un cap prost, de lemn.

Şi, deodată, Buratino se urcă pe scaun, de pe scaun sări pe masă, apucă ciocanul şi-l azvârli în capul Greierului-Vorbitor.
Greierul bătrân şi înţelept oftă din greu. Mişcă mustăţile, se ascunse după vatră şi plecă apoi pentru totdeauna din acea cameră.

Buratino, deşi uşuratic, nu se pierde. Karlo îi face haine din hârtie colorată şi îi cumpără abecedar.

După discuţia cu Greierul-Vorbitor. în odăiţa de sub scară se aşternu urâtul. Ziua se scurgea încet şi stomacul lui Buratino era în suferinţă, închise ochii şi văzu deodată o găină friptă pe tavă. Când ridică însă pleoapele, găina dispăruse cu tavă cu tot. Închise ochii din nou, şi de data aceasta văzu o farfurie cu griş şi cu dulceaţă de zmeură.
Când îi deschise, farfuria cu griş şi dulceaţă de zmeură nu mai era nicăieri.

Buratino pricepu atunci că îi este foame.
Fugi repede spre vatră şi băgă nasul în apa ce fierbea într-un ceaun. Dar nasul lung al lui Buratino străpunse ceaunul, pentru că, după cum ştiţi, şi vatra, şi focul, şi hornul, şi ceaunul erau numai desene făcute de bietul Karlo pe o bucată de pânză veche.
Buratino scoase nasul şi privi prin gaură; după pânză, pe perete, era ceva asemănător cu o uşiţă, dar totul era aşa de acoperit cu păienjeniş, încât nu se putea desluşi nimic.

Buratino începu să caute prin toate colţurile dacă nu află pe undeva măcar o fărâmitură de pâine sau vreun os de găină ros chiar mai înainte de pisică.
Dar nimic, nimic nu avea bietul Karlo pentru cina de seară.
Deodată, văzu în coşul cu talaş, un ou de găină. Îl apucă imediat, îl puse pe prichiciul ferestrei şi… dă-i cu nasul: toc, toc, până ce găuri coaja.
Înăuntrul oului se auzi un glas:
- Mulţumesc, omuleţ de lemn.
Din coaja spartă ieşi un pui acoperit cu puf şi fără coadă, cu ochii nespus de veseli.
- La revedere! Mama-Cloşcă de mult mă aşteaptă în curte…
Şi puiul sări afară; ia-l de unde nu-i…
- Vai, vai, strigă Buratino, mi-e foame!…
Ziua era pe sfârşite. În odăiţă pătrunse amurgul. Buratino şedea lânga focul desenat şi, de foame, sughiţa încetişor.
Deodată, văzu că sub scară, din podea, se arată un cap mare. Un animal cenuşiu, cu labe scurte, ieşi în urma capului şi începu să adulmece.
Fără grabă, se apropie de coşul cu talaş, se vârî acolo, mirosind şi răscolind supărăcios resturile de lemn. Probabil că animalul căuta oul pe care îl spărsese Buratino.
Pe urmă, ieşi din coş şi se apropie de Buratino. Îl mirosi, învârtind nasul negru cu câte patru fire lungi de fiecare parte.
Buratino însă nu mirosea a mâncare şi animalul trecu mai departe, târând coada lungă şi subţire după el.

Cum puteai să rezişti şi să nu-l tragi de coadă? Şi Buratino îl apucă imediat.
Animalul era un guzgan bătrân şi rău, cu numele de Şuşara. De spaimă, acesta se repezi ca o umbră sub scară, trăgând şi pe Buratino; văzând însă că el nu este decât un băieţandru de lemn, se întoarse şi, cu o furie nebună, se năpusti asupra lui, ca să-i frângă gâtul.

De data aceasta se sperie şi Buratino; el lăsă coada rece a guzganului şi sări pe scaun. Guzganul, după el. De pe scaun, sări pe prichici. Guzganul, după el. De pe prichici, o zbughi prin cameră, drept pe masă. Guzganul, după el… Şi aici, pe masă, îl apucă pe Buratino de gât, îl răsturnă, ţinându-l în dinţi; sări apoi pe podea şi începu să-l târâie sub scara subsolului.
- Papa Karlo! reuşi să ţipe Buratino.
- Sunt aici! răspunse un glas tare. Uşa se deschise şi papa Karlo intră. Scoase gheata de lemn din picior şi-o azvârli după guzgan.
Suşara scăpă din gură băieţelul de lemn, scrâşni din dinţi şi dispăru.

- Iată până unde duce răsfăţarea! mormăi papa Karlo, ridicând pe Buratino de pe jos.
Se uită dacă a rămas neatins, îl puse apoi pe genunchi, scoase din buzunar o ceapă şi o curăţă.
- Poftim, mănâncă!…
Buratino băgă dinţii lui flămânzi în ceapă şi o mâncă, făcând mare zgomot. După aceasta, începu să se frece cu capul de obrazul păros al lui papa Karlo.
-Voi fi cuminte, cuminţel, papa Karlo… Greierul-Vorbitul mi-a spus să mă duc la şcoală.
- Frumos te-a sfătuit, micuţul meu.
- Papa Karlo, dar eu sunt gol-goluţ şi de lemn, iar la şcoala băieţii vor râde de mine.

- Aşa e, spuse Karlo, scărpinându-şi obrazul neras. Ai dreptatete, micuţule…

Aprinse apoi lampa, luă un foarfece, clei şi resturi de hârtie colorată. Croi şi îi lipi o hăinuţă din hârtie maro şi pantalonaşi de un verde aprins. Ii făcu şi pantofii dintr-o bucată dr piele verde, şi o bonetă cu moţ, dintr-un ciorap vechi.
Şi ce frumos l-a îmbrăcat pe Buratino!…
- Să le porţi sănătos!
- Papa Karlo, spuse Buratino, dar cum mă voi duce eu la şcoală fără abecedar?
- Ai dreptate, micuţule…

Papa Karlo îşi scarpină ceafa, îşi puse pe el singura lui haină, şi aceea foarte veche, şi plecă de acasă.
Se întoarse apoi repede, dar fără haină. În mână ţinea o carte cu litere mari şi cu poze foarte atrăgătoare.
- Iată abecedarul pentru tine. Apucă-te de învăţătură!
- Papa Karlo, dar unde ţi-e haina?
- Am vândut-o… Nu-i nimic, mă pot lipsi… Numai tu să fii sănătos.

Buratino îşi băgă nasul în mâinile calde şi bune ale lui papa Karlo şi spuse:
- Voi creşte mare, voi învăţa mult şi îţi voi cumpăra o mie de haine noi.

În această primă seară a vieţii lui, Buratino dorea mai mult ca orice să fie cuminte, aşa cum îl povăţuise Greierul-Vorbitor.

Buratino îşi vinde abecedarul şi cumpără bilete la teatrul de păpuşi.

Dis-de-dimineaţă, Buratino îşi puse abecedarul în servietă şi, săltând într-un picior, fugi la şcoală.
Pe drum, nu se uită nici la dulciurile ce erau expuse în vitrină: prăjituri cu miere şi mac, pateuri dulci şi caramele în formă de cocoşi, înşirate pe un beţişor… Nu se uită nici la băieţii ce înălţau zmeul…
Bazilio, un motan cu dungi, trecea aşa de încet strada, încât îl puteai apuca de coadă. Dar Buratino renunţă şi la aceasta.
Cu cât se apropia de şcoală, cu atât mai tare se auzea muzica veselă de pe malul Mării Mediterane.

- Fi-fi-fi, ţipa flautul.
- La-la-la-la, cânta vioara.
- Dzin-dzin, făceau farfuriile de aramă.
- Bum! bătea toba. Ca să ajungi la şcoală, trebuia s-o iei spre dreapta, iar muzica se auzea din stânga. Buratino începu să se poticnească, dar picioarele se întoarseră singure spre mare, unde se auzea:
- Fi-fi-fiiiiii…
- Dzin-la-la, dzin-la-la…
- Bum…
“Şcoala rămâne pe loc” îşi spuse Buratino. “Numai să mă uit puţin, să ascult o clipă şi apoi fug la şcoală”. Fugi din răsputeri spre mare. Acolo, văzu o baracă ce avea pereţii din pânză şi era împodobită cu steguleţe de toate culorile, ce fluturau în bătaia vântului mare.
Deasupra barăcii cântau patru muzicanţi.
Jos, o mătuşă grasă şi zâmbitoare vindea bilete. Lângă intrare se afla o mulţime de oameni: băieţi şi fete, vânzători de limonadă, copilaşi cu doicele lor, pompieri…si toţi citeau un afiş mare.
Buratino ajunge la teatru de păpuşi. Îşi vinde abecedarul ca să poată cumpătra bilet. Se aşază la spectacol pe rândul întâi şi este recunoscut de Arlechin. Buratino ajuge la Karabas-Barabas, stăpânul teatrului de păpuşi,care era cât pe ce să-l arunce în foc. Dar până la urmă îl lasă să plece şi îi dă şi cinci monede de aur.

In drum spre casă, Buratino se întâlneşte cu doi cerşetori: motanul Bazilio şi vulpea Alisa.

În zorii zilei, Buratino numără banii; avea atâtea monede de aur câte degete la o mână. Strânse apoi banii în pumn şi, sărind într-un picior, fugi spre casă, cântând pe drum:
„Am să cumpăr pentru papa Karlo o haină nouă, mai multe prăjituri cu mac şi mulţi cocoşei de zahăr pe beţişor”.
Baraca teatrului de păpuşi dispăru, împreună cu steguleţele-i multicolore şi, deodată, Buratino văzu doi cerşetori ce păşeau abătuţi pe strada prăfuită; erau vulpea Alisa, care şchiopăta pe trei picioare, şi motanul orb, Bazilio.
Acesta însă nu era motanul pe care Buratino îl întâlnise ieri, ci un altul, dar tot Bazilio îl chema şi avea tot blană tărcată. Buratino voia să treacă neobservat, dar vulpea Alisa îi spuse cu glas dulce:
- Bună ziua, bunul meu Buratino. Unde te grăbeşti aşa?
- Acasă, la papa Karlo. Vulpea oftă şi mai linguşitor:
- Nu se ştie dacă îl vei mai găsi în viaţă pe bietul Karlo; îi era tare rău, din cauza foamei şi a frigului…
- Dar tu ai văzut astea?…
… şi Buratino desfăcu pumnul, arătând cele cinci monede de aur.

Văzând banii, vulpea întinse laba spre ei, iar motanul deschise, deodată, larg ochii săi orbi, ce începură să strălucească întocmai ca două felinare verzi. Buratino nu observase nimic.
-Bunule, drăguţule Buratino, ce vrei să faci cu aceşti bani?
- Vreau să cumpăr o haină pentru papa Karlo. Şi apoi, un abecedar nou…
- Abecedar, of, of, spuse vulpea Alisa, clătinând din cap; învăţătura nu te duce spre bine… Uită-te la mine; am îvăţat, am învăţat, şi iată că am rămas cu trei picioare.
- Abecedar!… mormăi motanul Bazilio, muşcându-şi supărat mustăţile. Din cauza acestei învăţături blestemate am rămas eu fără ochi.

În drum, pe o creangă uscată, stătea o cioară bătrână. Ascultă, ascultă, şi apoi cârâi: Mint, mint!…
Motanul Bazilio sări, dădu cioara jos, smulgându-i jumătate din coadă; abia scăpă, biata de ea… Şi din nou se prefăcu orb.
- Dar ce aveţi cu dânsa? Pentru ce aţi lovit-o, motan Bazilio?… întrebă mirat Buralino.
- Eu nu văd, răspunse motanul, şi mi s-a părut că… e un câine în copac.

Mergând apoi toţi trei pe drumul prăfuit, Vulpea zise:
- Deşteptule şi bunule Buratino, ai vrea tu ca banii să ţi se înmulţească de zeci de ori?
- Sigur că vreau! Dar cum vine asta?
- Nimic mai simplu. Mergi cu noi.
- Unde?
- În Ţara Proştilor. Buratino se gândi un pic.
- Nu, mai bine merg, chiar acum, acasă.
- Poftim, du-te, că doar nu te luăm cu sila, spuse vulpea; cu atât mai rău pentru tine.
- Cu atât mai rău pentru tine, mormăi şi motanul.
- Tu eşti propriul tău duşman, spuse vulpea.
- Tu singur îţi faci rău, mormăi motanul.
- Alfel, banii de aur s-ar fi transformat într-un morman de bani.
Buratino se opri şi deschise ochii…
-Minţi!

Vulpea se aşeză pe coadă şi îşi linse buzele.
- Am să-ţi explic acuşi. In Ţara Proştilor este un câmp minunat, ce se numeşte „Câmpul Minunilor”… Pe acest câmp, sapi o gropiţă şi spui de trei ori: „Kreks, feks, peks”, pui în gropiţă o monedă de aur, o acoperi cu pământ, o presari cu sare, uzi bine şi te duci la culcare. Dimineaţa, din gropiţă creşte un copac mititel şi, pe el, în loc de frunze, nişte monede de aur. Înţelegi? Buratino săltă de emoţie:
- Minţi!
- Hai să plecăm, Bazilio, spuse vulpea, întorcând nasul supărată, nu ne crede, şi nici nu e nevoie…
- Nu. nu, strigă Buratino, cred, cred!… Să mergem mai repede în Ţara Proştilor!…

Cei trei pornesc spre Ţara Proştilor. În drum seopresc la un han. Vulpea şi motanul se ospătează pe săturate. Dimineaţa pleacă înainte ca Buratino să se scoale. Acesta este nevoit să plătească costul mesei îmbelşugate. Pleacă după cei doi. O pasăre de noapte îl avertizează că va fi păcălit, dar Buratino nu ascultă.

Buratino este atacat de hoţi

La marginea cerului apăru o lumină verzuie; răsărea luna. Înainte, se vedea o pădure neagră.

Buratino mări pasul. Cineva din spate îl urmărea.
Atunci începu să fugă. Necunoscutul porni şi el în pas alergător.
Se întoarse şi privi înapoi.
Doi indivizi îl urmăreau, purtând pe cap câte un sac cu găuri tăiate pentru ochi.

Unul, mai mic dc statură, avea cuţit în mână; celălalt, mai înalt, ţinea un pistol, a cărui ţeava îl îngrozea.
- Vai! Vai!! ţipă Buratino; şi, ca un iepure, fugi spre padurea cea neagră.
- Stai, stai! strigară hoţii.Buratino, deşi speriat ca de moarte, se gândi la un lucru: băgă în gură cele patru monede de aur şi părăsi drumul, îndreptându-se spre desişul pădurii. Dar aici, cei doi hoţi îl prinseră.

-Punga sau viaţa! Buratino, neînţelegând parcă ce vor de la el, sufla plin de năduf pe nas. Hoţii îl scuturară de gât, unul îl ameninţă pistolul, iar celălalt îl căută prin buzunare.
- Unde sunt banii? urlă cel înalt.
- Banii, şiretule, şuieră cel mic.
- Bucăţi te fac!
- Am să-ţi mănânc capul!

Auzind toate acestea, Buratino începu să tremure de frică aşa de tare, încât monedele de aur începură a-i suna în gură.
– Uite unde a pus el banii! urlară hoţii. În gură…! Unul îl apucă pe Buratino de picioare, altul de cap şi începură să-l arunce în sus. Dar el strângea dinţii cât putea mai tare.
Ridicându-l cu picioarele în sus, tâlharii îl pocniră cu capul de pământ . Dar lui nu-i păsa nici de asta.
Atunci tâlharul cel mic încercă să-i descleşteze dinţii cu un cuţit mare. Şi era gata, gata, să-i deschidă… Buratino însă se smuci şi îi muşcă mâna cu toată puterea. Atunci, el văzu că nu e o mână obişnuită, ci o labă de motan. Tâlharul urla sălbatic. Buratino îi scăpă din mâini, aruncându-se ca o şopârlă spre desiş, se băgă înăuntru, zdrenţuindu-şi pantalonaşii şi hăinuţa, apoi trecu desişul şi fugi cât putu mai repede.

La marginea pădurii, hoţii îl ajunseră din nou. El sări, se apucă de o creangă ce se clătina şi se urcă în copac. Hoţii, după el. Dar îi deranjau sacii pe care îi aveau pe cap. Urcându-se sus de tot, tocmai în vârful copacului, Buratino îşi făcu vânt şi sări în alt copac; hoţii, după el…
Amândoi însă săriră prost şi căzură la pământ. Până să se ridice şi să-şi îndrepte spinarea, Buratino alunecă de pe copac şi începu să fugă, mişcând picioarele cu atâta iuţeală, că de-abia i se mai vedeau. Din cauza lunii, toţi copacii aveau umbra lungă. Pădurea întreagă parcă era brăzdată de dungi… Buratino, când dispărea în umbră, când apărea cu boneţica lui albă în lumina lunii.

Aşa ajunse până la un lac. Peste apa ce lucea ca oglinda, luna atârna întocmai ca la teatrul de păpuşi. Buratino se aruncă spre dreapta, şi era lunecos; la stânga, tot aşa… In urmă, auzi însă din nou un foşnet de vreascuri.
- Ţine-l, ţine-l!…
Hoţii se apropiară în fugă, săltându-se pe vârful picioarelor în iarba verde, ca să-l vadă pe Buratino.
-Iată-l!
Puţin îi mai rămăsese să nu se arunce în apă. In acelaşi moment însă, el văzu o lebădă în apropierea malului, ce părea că doarme, cu capul sub aripă.
Se aruncă în lac, se cufundă o dată şi apucă lebăda de gheare.
- Ga-ga, gâgâi lebăda, trezindu-se; ce fel de glume proaste sunt astea? Lasă-mi picioarele în pace!

În timp ce hoţii erau cât pe ce să o apuce de picioare , care se vedeau din apă, lebăda deschise aripile-i mari şi zbură maiestuos peste lac. Pe malul celălalt, Buralino, care dăduse drumul la picioarele lebedei, căzu jos şi apoi fugi prin stufăriş drept spre luna de pe deal.

Hoţii îl spânzură pe Buratino de un stejar.

De oboseală, Buratino abia îşi mai mişca picioarele, ca o muscă, toamna, pe fereastră. Deodată, printre crengile nucului, văzu o poieniţă frumoasă şi, în mijlocul ei, o căsuţă mică, luminată de lună.

Căsuţa avea patru ferestre, iar pe obloane erau desenate soarele, luna şi stelele.
În jur creşteau flori mari, superbe. Aleile erau presărate cu nisip curat. Din fântână, apa ţâşnea în sus, iar jos, sălta o minge.

Buratino sui în patru labe pe scările căsuţei. Bătu la uşă. In căsuţă era linişte. Bătu din nou, mai tare, ca şi cum ar fi vrut să trezească pe cineva dintr-un somn adânc.
În acest timp, hoţii ieşiseră iarăşi din pădure. Trecuseră lacul înot şi apa curgea şiroaie de pe ei. Văzând pe Buratino, hoţul cel mic începu să urle urât, ca un motan, iar cel mai înalt, ca o vulpe.

Buratino începu să bată în uşă cu mâinile şi picioarele.
- Ajutor, ajutor, oameni buni!… La fereastră, apăru o fetiţă drăguţă, cu părul creţ, cu năsucul frumos şi cârn. Era cu ochii închişi.
- Fetiţo, deschide uşa, că mă urmăresc tâlharii!
- Vai, ce prost eşti! spuse fetiţa, deschizând gura ei frumoasă într-un căscat. Mi-e somn, nu pot să deschid ochii.
Şi ridicând mâinile, se întinse somnoroasă şi dispăru de la fereastră.

De disperare, Buratino căzu cu nasul în nisip şi se prefăcu a fi mort.
Hop şi tâlharii!

- Aşa, acum nu mai scapi din mâna noastră!
E greu să vă închipuiţi ce au făcut, ca să-l determine pe Buratino să deschidă gura… Dacă în timpul urmăririi n-ar fi pierdut cuţitul şi pistolul, am fi putut termina chiar acum povestea bietului Buratino…
În sfârşit, tâlharii se hotărâră să-l spânzure cu capul în jos. Îi legară picioarele cu o sfoară, iar sfoara, de creanga unui stejar; şi acum, Buratino stătea spânzurat cu capul în jos…Cei doi îţi întinseră cozile ude, se aşezară sub stejar şi erau gata să aştepte până când Buratino avea să le dea monedele din gură…

În zorii zilei , se ridică un vânt, iar frunzele de stejar foşniră. Buratino se clătină ca un lemn. Tâlharii se plictisiră să mai stea pe cozile lor ude…
- Rămâi aşa până diseară, spuseră ei cu glas sinistru.
Şi plecară să caute vreun han.

Fetiţa cu părul albastru îl scapă pe Buratino de la moarte.

De după crengile stejarului, unde era spânzurat Buratino, se iviră zorile. Iarba din poieniţă se făcu mai verde, iar florile, ca azurul, se acoperiră cu picături de rouă.
Fetiţa cu părul creţ-albastru apăru iarăşi la fereastră şi deschise larg ochii somnoroşi. Fusese cea mai frumoasă jucătoare din teatrul de păpuşi al seniorului Karabas-Barabas. Dar, neputând suporta grosolăniile stăpânului, fugise de la teatru şi se instalase în căsuţa aceasta retrasă, din poieniţa verde.

Animalele, păsările şi insectele, desigur, o plăcură mult, pentru că era o fetiţă bună şi bine-crescută.
Animalele îi aduceau tot ceea ce avea nevoie: cârtiţa îi aducea rădăcini hrănitoare; şoarecii, zahăr, brânză şi bucăţi de salam; pudelul Artemon, un câine nobil, îi aducea pâine albă; coţofana fura pentru dânsa, de la piaţă, bomboane de ciocolată în hârtiuţă argintie; broaştele îi aduceau limonada în coji de nucă; uliul, vânat prăjit; cărăbuşul, diferite fructe; fluturii, polenul florilor drept pudră; omizile pastă de dinţi şi unsoare pentru uşile ce scârţâiau, iar rândunelele distrugeau ţânţarii şi viespile din jurul casei.

Şi aşa, deschizând ochii, fetiţa cu păr albastru văzu imediat pe Buratino, care era spânzurat cu capul în jos. Puse mâinile pe obraji şi strigă:
— Vai, vai, vai!

Sub fereastră, dând din urechi, apăru Arlemon, pudelul nobil. Acesta abia îşi tunsese partea de dindărăt a corpului, lucru pe care-1 făcea în fiecare zi. Părul creţ, de pe partea de dinainte, era pieptănat, iar codiţa era legată cu o fundă neagră. Pe una dintre labele de dinainte purta un ceas de argint.
- Sunt gata!
Artcmon întoarse nasul într-o parte şi ridică buza de sus deasupra dinţilor albi.
- Cheamă pe cineva, Artemon!… spuse fetiţa. Trebuie să-l scoatem pe bietul Buratino, să-1 ducem în casă şi să chemăm un doctor…
- La poruncă!

Artemon, în dorinţa de-a o servi, se învârti atât de repede, încât nisipul ud de la picioarele lui zbură în toate părţile. Fugi repede spre casa furnicilor, trezi poporul întreg cu lătratul lui şi trimise patru sute de furnici să roadă sfoara de care era spânzurat Buratino. Patru sute de furnici harnice porniră imediat, una după alta, pe o cărare îngustă, se urcară în stejar şi se grăbiră să roadă sfoara.

Artemon îl apucă pe Buratino cu labele din faţă şi-1 duse in casă.
Punându-1 pe pat, fugi în trap în desişul pădurii şi aduse repede, de acolo, Cucuveaua, care era o doctoriţă vestită, pe infirmiera Broască şi un descântător popular, Bogomol, care semăna cu o ramură uscată.

Cucuveaua îşi puse urechea la pieptul lui Buratino.
- Pacientul e mai degrabă mort, decât viu!… şopti ea şi întoarse capul înapoi, făcând una sută optzeci de grade.

Broasca îl pipăi mult cu laba-i umedă, se gândi şi se uită cu ochii bulbucaţi în toate părţile. Apoi şopti în gura mare:
- Pacientul e mai degrabă viu decât mort!

Vrăjitorul popular, Bogomol, cu mâinile uscate ca iarba,începu să-1 cerceteze şi el.
- Una din două, murmură el, pacientul e viu sau mort.
Dacă e viu, atunci ori rămâne viu, ori nu rămâne. Dacă e mort, îl putem învia, ori nu-1 putem învia.

- Sşşarlalanie, spuse Cucuveaua… şi, dând din aripele-i moi, zbură în podul întunecat. De supărare, Broaştei i se umflară toţi negii.

- Ce igggnoranţă îngrozitoarrre!… orăcăi ea; şi, sărind cu trupu-i greu, nimeri drept în pivniţa rece…

Pentru orice eventualitate, vrăjitorul Bogomol se prefăcu în crenguţă uscată şi se răsturnă peste fereastră.

Fetiţa dădu din mâinile-i drăguţe:
- Ei, bine, cetăţenilor, cum şi cu ce să-1 tratez?
- Cu purgativ, orăcăi Broasca din pivniţă.
- CU purgativ!… râse batjocoritor Cucuveaua în pod.
- Sau cu purgativ, sau fără purgativ! scârţâi de după fereastră Bogomol. Alunci, bietul Buratino, plin de vânătăi şi cu hainele rupte, şopti:
- Nu-mi trebuie purgativ, mă simt foarte bine. Fetiţa cu părul albastru se aplecă grijulie peste el.
- Buralino, te implor, închide ochii, strânge nasul şi bea.
- Nu vreau, nu vreau, nu vreau!…
- Am să-ţi dau o bucăţică de zahar…

În clipa aeeea, pe plapumă, în pat, se urcă un şoarece alb ce ţinea o bucăţică de zahăr.
- Ţi-o dau, dacă mă asculţi, spuse fetiţa.
- Vreau numai zaaaaahăr…
- Dar înţelege o dată că, dacă nu iei doctoria, poţi să mori!
- Mai bine mor decât să iau ulei de ricin.

Atunci fetiţa vorbi sever, cu glas de om matur:
- Strânge nasul şi priveşte tavanul… Unu, doi, trei. Şi fetiţa turnă uleiul de ricin în gura lui Buratino, îi dădu apoi, imediat, o bucăţică de zahăr şi îl sărută.
- E totul gata…

Nobilul Artemon, căruia îi plăcea să fie totul în regulă, îşi prinse coada cu dinţii, învârtindu-se sub fereastră ca o vijelie, de parcă avea o mie de labe, o mie de urechi şi o mie de ochi strălucitori.

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi avut nimic.

Fetiţa cu păr albastru îl aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu tacâmuri minuscule.
Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de flori pe năsucul cârn şi pe obrăjiori.
Aşteptându-1 pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
- Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!…

Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e un băieţaş de lemn. se strâmbă. Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o ceşcuţă cu cacao.
Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în gură prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece.
Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu dulceaţă, lingându-le cu plăcere.
Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva fărâmituri unei gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ. Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.

- Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu severitate. Şi să nu mănânci cu mâna; pentru asta există linguri şi furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
- Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
- Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
- De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!”, gândi Buratino.

Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări mici. Când ele se aşezau pe copaci, el înălţa capul, sărea în sus şi lătra îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!” se gândi cu invidie Buratino.

Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl furnica tot corpul.
In sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe nas de cacao, îşi netezi rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-1 conduse în casă, pentru a-i face educaţie.

Artemon, pudelul isteţ, fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el, păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul copacilor.

- Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare, Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau, din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia, ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia.

Lui Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro. Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei noi patru monede de aur.

- Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom studia aritmetica: tu ai în buzunar două mere…
Buratino clipi şiret din ochi.
- Minţi, n-am nici unul…
- Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte mere ţi-au rămas?
- Două.
- Gândeşte-te bine!…
Buratino se încruntă, gândind adânc.
- Două.
- De ce?
- Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
- N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa. Hai să facem dictare! Şi ridică ochii ei frumoşi spre tavan.

- Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor”. Ai scris?… Acum citeşte propoziţia aceasta minunată invers.
Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici cerneală.
Fetiţa repetă: „Scrie!”, dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de cerneală pe călimară.

Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
- Artemon, du-1 pe Buratino în odaia întunecată!

Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi.
Îl apucă pe Buratino şi-1 trase spre odaia cu lucruri, unde, pe la colţuri, atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-1 sperie bine, şi plecă din nou după păsări.

Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru că a fost nevoită să se poarte aşa de aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
- Vai, ce proastă e fetiţa!… Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!… Ea singură are cap de paiaţă şi corpul umplut cu vată…

În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii mărunţi.
- Ascultă, ascultă…
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai sub tavan, un liliac agăţat cu capul în jos.
- Ce vrei?
- Ai răbdare până la noapte.
- Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi să ne speriaţi muştele.

Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini.
I s-a întâmplat lui Buratino să fie în situaţii şi mai grele decât aceasta, dar îl revolta nedreptatea…
- Oare aşa se educă copiii?… Ăsta e un chin, nu educaţie!… Aşa să nu stai, aşa să nu mănânci!… Copilul n-a înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl trimite la călimară… Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!…

Liliacul suflă din nou.
- Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor; acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi vulpea, norocul şi veselia. Aşteaptă să vină noaptea!

Buratino fuge de la Fetiţa cu părul albastru. Ajutat de un liliac ajunge în Ţara Proştilor. Acolo îl aşteptau vulpea şi motanul. Cei doi îl conving să-şi îngroape banii. Pentru că Buratino nu pleca de lângă locul unde îngropase banii, vulpea se duce la poliţie şi spune despre acesta că este un hoţ periculos. Buratino este aruncat de către câinii poliţişti într-un heleşteu murdar. Face cunoştinţă cu locuitorii heleşteului, iar broasca ţestoasă Tortila îi dă o cheiţă de aur.
Buratino fuge din Ţara Proştilor şi-l întâlneşte pe Piero. Acesta îi povesteşte despre cheiţa de aur. Cheiţa era căutată şi de Karabas-Barabas, care îi cunoştea taina.


Buratino vrea să afle în orice chip, de la Caraba-Barabas, taina cheiţei de aur

Karabas-Barabas şi Duremar au trecut încet pe lângă peşteră. În timpul luptei de pe câmp, vânzătorul de lipitori tămăduitoare stătuse ascuns, de frică, după o tufă. După ce totul s-a terminat, el a aşteptat până ce Artemon şi Buratino s-au pierdut în iarba deasă, şi numai atunci a dezlipit cu multă greutate barba lui Karabas-Barabas de trunchiul pinului italian.
- Frumos v-a aranjat, băiatul! Va trebui să vă pun la ceafă vreo două duzini din cele mai bune lipitori, spuse Duremar.
- O sută de mii de draci! Să urmărim mai repede pe nemernici! urlă Karabas-Barabas.
Şi plecară amândoi pe urmele fugarilor. Dând la o parte iarba cu mâinile, ei se uitau la fiecare tufă şi căutau toate muşuroaiele.

Au observat fumul focului de lângă rădăcinile pinului bătrân, dar nu le-a trecut prin cap că în acea peşteră a îndrăznit să se ascundă omuleţul de lemn, şi încă să aprindă focul…
- Pe mizerabilul acela de Buratino am să-1 tai cu briceagul în mii de bucăţi! mormăi Karabas-Barabas.
De frică, fugarii din peşteră nici nu respirau. Ce era să facă acum? Să fugă? Dar Artemon, pansat peste tot, dormea adânc, deoarece câinele trebuie să doarmă 24 de ore, ca să-i treacă rănile!
- Putem oare lăsa câinele nobil de unul singur în peşteră?
- Nu, nu! căci dacă e vreo nădejde de salvare, atunci trebuie să ne salvăm împreună; iar dacă e vorba să pierim, atunci să pierim cu toţii! se consfătuiră Buratino, Piero şi Malvina, stând ascunşi în fundul peşterii.

Şi hotărâră să aştepte până dimineaţă, ca să astupe intrarea în peşteră cu crengi şi, pentru o mai grabnică însănătoşire a lui Artemon, sa-i facă o clismă.
- Totuşi aş vrea sa aflu de la Karabas-Barabas unde e uşiţa aceea pe care o deschide cheiţa de aur, spuse Buratino. După uşă se ascunde ceva minunat, ceva nemaipomenit, şi aceasta ne va aduce norocul.
- Ma tem să nu rămân fără voi, mi-e frică! se tângui Malvina.
- Dar Piero?
- Vai!… el ştie numai să facă versuri.
- O voi apăra eu pe Malvina, ca un leu! zise Piero, cu glasul răguşit, aşa cum vorbesc animalele mari de pradă. Voi încă nu mă cunoaşteţi!…
- Bravo, Piero, de mult trebuia să fii aşa!…

Şi Buratino porni în fugă pe urmele lui Karabas-Barabas şi ale lui Duremar. Nu după multă vreme, îi văzu.
Directorul teatrului de păpuşi stătea pe malul râului, iar Duremar îi punea pe cucui o compresă din frunze de măcriş.
De departe se auzea cât de grozav ghiorăia stomacul gol al lui Karabas-Barabas şi cât de plictisitor scâncea stomacul vânzătorului de lipitori.
- Senior, spuse Duremar, este absolut necesar să gustăm ceva; căutarea mizerabililor poate să dureze până noaptea târziu.
- Aş mânca acum un purcel întreg şi o pereche de răţuşte, răspunse posomorât Karabas-Barabas.

Şi prietenii se îndreptară spre hanul „La trei peşti albi”, a cărui firmă se vedea pe un deal. Dar mai repede decât Karabas-Barabas şi Duremar, fugi într-acolo Buratino, ascunzându-se în iarbă, ca să nu fie observat.

Lângă uşa hanului, Buratino se apropie, pe nesimţite, de un cocoş mare, care, găsind un grăunte sau o bucăţică de intestin de pui, îşi scutura mândru creasta roşie, scormonind pământul cu ghearele şi chemând găinile ca sa le servească:
-Co-co-co!

Buratino îi întinse cu palma fărâmiturile prăjiturii de migdale.
- Serviţi-vă, seniorule, comandant suprem! Cocoşul privi sever la băieţaşul de lemn, dar nu se putu abţine şi-i ciuguli din palmă.
- Co-co-co!
- Senior, comandant suprem, aş vrea să pătrund în han, dar în aşa fel, încât să nu mă observe proprietarul. Am să mă ascund după coada dumitale superbă, multicoloră, şi dumneata ai să mă duci până la vatră. Bine?
- Co-co-co! pronunţă şi mai mândru cocoşul.

El nu înţelesese nimic, dar ca să nu arate că n-a priceput, se îndreptă maiestuos spre uşa deschisă a hanului. Buratino îl apucă de coaste, sub aripi, se ascunse după coada lui şi, ghemuit, pătrunse în bucătărie, tocmai lângă vatră, unde proprietarul pleşuv al hanului se agita, învârtind pe foc nişte tigăi şi frigărui.
- Ieşi afară, carne bătrână de supă! strigă proprietarul la cocoş, împingându-1 în aşa fel cu piciorul, încât cocoşul strigă disperat, zburând în ogradă, drept la găinile speriate.

Neobservat, Buratino se strecură lângă picioarele proprietarului şi se aşeză după un urcior mare de lut. În acelaşi timp, se auziră vocea lui Karabas-Barabas şi cea a lui Duremar.
Ploconindu-se, proprietarul hanului le ieşi în întâmpinare.
Buratino se vârî în urcior şi se ascunse acolo.

Buratino află taina cheiţei de aur

Carabas-Barabas şi Duremar se desfătau acum cu friptură de purcel. Cârciumarul le tot turna vin în pahare. Muşcând din piciorul de purcel, Karabas-Barabas se adresă cârciumarului:
- Prost e vinul acesta; ia toarnă-mi din urciorul acela… …şi arătă cu mâna urciorul unde şedea acum Buratino.
- Senior, răspunse cârciumarul, urciorul acesta e gol.
- Minţi, ia arată…
Cârciumarul ridică urciorul şi-1 răsturnă. Ca să nu cadă, Buratino se sprijini din toate puterile, cu coatele, de pereţii urciorului.
- Parcă se vede ceva negru la fund, sforăi Karabas-Barabas.
- Parcă se vede ceva alb, întări Duremar.
- Seniorilor! să mi se facă puşchea pe limbă şi junghiuri la şale, dacă urciorul nu e gol.
- In cazul acesta, pune-1 pe masă, ca să aruncăm oasele în el.

Şi astfel, urciorul în care era Buratino fu pus între directorul teatrului de păpuşi şi vânzătorul de lipitori tămăduitoare. Pe capul lui Buratino căzură cojile de pâine şi oasele roase.

Karabas-Barabas bău mult vin, pe urmă îşi întinse barba spre focul vetrei, ca să se scurgă răşina de pe ea.
- Îl voi pune pe Buratino pe palmă, se lăuda el, şi cu cealaltă îl voi pocni aşa de tare, că nu va rămâne nimic din el.
- Mizerabilul, îşi merită soarta! întări Duremar; dar la început, eu i-aş aplica nişte lipitori ca să-i sugă tot sângele…
- Nu! bătu cu pumnul în masă Karabas-Barabas. O să-i iau mai întâi cheiţa de aur…

Se amestecă şi cârciumarul în discuţie, care aflase despre fuga omuleţilor de lemn.
- Nu e nevoie să vă obosiţi, domnilor, cu căutarea lui. Acuşi chem aici doi băieţi dibaci şi, până vă mai întăriţi cu vin, ei vor cerceta pădurea întreagă şi-1 vor aduce aici pe Buratino.
- S-a făcut. Trimite-mi aici băieţii, spuse Karabas-Barabas, întinzând spre foc tălpile-i uriaşe.
Se îmbătase şi începu să cânte cât îl ţinea gura:

Poporul meu e ciudat,
Prostuţ, căci e de lemn
Sunt stăpânul păpuşilor,
Iată cine sunt:
Karabas cel groaznic,
Karabas cel proslăvit…
Păpuşile înaintea mea
Se pleacă ca şi iarba.
Poţi să fii cât de frumoasă,
Eu am o biciuşca,
O biciuşca cu şapte capete.
Dau numai o dată din bici
Si poporul meu se face blând
Cântecele răsună.
Şi părăluţele s-adună
În buzunarul meu mare.
În buzunarul meu mare.

Atunci, Buratino, cu un glas sfâşietor, spuse din fundul urciorului:
- Descoperă taina, nenorocitule; descoperă taina!…

Luat prin surprindere, Karabas-Barabas strânse din fălci şi se holbă la Duremar.
- Tu ai spus asta?
- N-am spus eu asta!
- Atunci cine a spus ca eu să dezvălui taina?
Duremar era superstiţios şi, afară de aceasta, şi el băuse mult vin. Faţa i se învineţi şi se zgârci de frică, la fel ca o ciupercă.
Privindu-l, Karabas-Barabas începu şi el să clănţăne din dinţi.

- Dezvăluie taina! suflă iarăşi vocea misterioasă din fundul urciorului. Altfel nu te mai scoli de pe acest scaun, nenorocitule!
Karabas-Barabas încercă să sară, dar nu putu nici măcar să se urnească din loc.
- Ce-ce fel de ta-ta-ta-ină? întrebă el, bâlbâindu-se.
- Taina broaştei ţestoase Tortila, răspunse glasul.

De frică, Duremar se ascunse sub masă. Lui Karabas-Barabas i se descleştă falca.
- Unde e uşa, unde e uşa? suflă din nou vocea, ca vântul în horn într-o noapte de toamnă.
- Am să-ţi răspund, am să-ţi spun, numai taci, taci, şopti Karabas-Barabas. Uşa e la bătrânul Karlo, în cămăruţa lui, după vatra desenată…

Abia pronunţă el aceste cuvinte şi intră stăpânul hanului.
- Iată şi băieţii de încredere; pentru bani, ei o să aducă la dumneata, senior, chiar şi pe dracu, spuse el, arătând spre vulpea Alisa şi spre motanul Bazilio, care se opriseră în prag.
Vulpea scoase respectos pălăria veche.
- Senior Karabas-Barabas, ne veţi da, pentru sărăcia noastră, zece monede de aur, iar noi vă vom preda pe mizerabilul Buratino, fără să ne mişcăm de pe acest loc.

Karabas-Barabas, căută sub barbă, în buzunarul de la jiletcă, şi scoase zece monede de aur.
-Iată banii! Dar unde e Buratino?
Vulpea numără banii de vreo câteva ori, oftă, dădu jumătate motanului, apoi arătă cu laba:
- El se află în acest urcior, sub nasul dumneavoastră, domnule. Karabas-Barabas apucă furios urciorul de pe masă şi-1 aruncă pe podeaua de piatră. Buratino sări dintre cioburi şi din grămada de oase roase şi, în timp ce toţi ceilalţi rămăseseră cu gura căscată de surpriză, o zbughi afară, ca o săgeată, drept spre cocoş, care privea mândru, când cu un ochi, când cu celălalt, spre un vierme mort.

- Tu mi-ai făcut asta, umplutură bătrână de pârjoale! îi spuse Buratino, trăgând furios din nas. Ei, acum, zboară cât poţi de repede…
…şi se agăţă strâns de coada lui de general.
Neînţelegând nimic, cocoşul îşi desfăcu aripile şi începu sa fugă cu picioarele-i puternice. Buratino, după el, ca o vijelie, pe deal, peste drum, pe câmp, spre pădure.
Karabas-Barabas, Duremar şi stăpânul hanului se treziră, în sfârşit, şi săriră după Buratino. Dar oricât îl căutară ei cu privirea, nu-1 vedeau nicăieri; numai departe, în câmp, cocoşul zbura ca o săgeată. Dar, cum toţi ştiau că acesta e cam prost, nu i-a dat nimeni nici un fel de atenţie.

Pentru prima oară în viată, Buratino se află într-o situaţie disperată, dar, până la urmă, totul se termină cu bine.

Obosind, cocoşul cel prost abia mai fugea, cu ciocul deschis. Atunci Buratino îi dădu drumul:
- Du-te, generale, du-te la găinile tale, îi zise…şi se îndreptă într-acolo unde, prin frunziş, lucea atrăgător lacul lebedelor.
Iată şi pinul de pe deluşorul stâncos, iată şi peştera, împrejur, sunt împrăştiate crengile rupte şi iarba e călcată de urmele roţilor.

Lui Buratino începu să-i bată inima cu disperare.
Sări de pe movilită şi se uită sub rădăcinile scorburoase.
Peştera era pustie!… Nici Malvina, nici Piero, nici Artemon…
Pe jos, erau numai două petice. Ridicându-le, văzu că acestea erau din mânecile rupte din cămaşa lui Piero.
„Mi-a răpit cineva prietenii? Au pierit?”, se întrebă Buratino, prăbuşindu-se la pământ, cu nasul înfipt adânc în nisip.
Abia acum înţelese cât de mult ţinea la prietenii lui. Lăsase pe Malvina să se ocupe de educaţia lui, pe Piero să-i citească chiar de o mie de ori la rând poeziile sale şi ar fi dat şi cheiţa de aur, numai să-şi vadă din nou prietenii.

În faţa lui, se ridică, fără zgomot, o moviliţă de pământ afânat şi ieşi o cârtiţă catifelată, cu lăbuţele roz, care strănută subţire de trei ori şi spuse:
- Sunt oarbă, dar aud foarte bine. A sosit aici un cărucior înhămat cu oi. În cărucior şedeau un vulpoi, guvernatorul Oraşului Proştilor şi niştie detectivi.
„Luaţi pe mizerabilii aceia care au bătut pe cei mai buni poliţişti ai mei în exerciţiul funcţiunii! Luaţi-i!”, a ordonat guvernatorul. „Ham!”, au răspuns detectivii, aruncându-se într-o fugă disperată spre peşteră.
Prietenii tăi au fost legaţi, aruncaţi în cărucior împreună cu baloturile şi duşi de aici.

Buratino sări şi o luă la fugă pe urmele roţilor. Înconjurând lacul, el ieşi în câmpul cu iarba deasă. Neavând nici un plan şi voind numai să-şi salveze prietenii, el merse, tot merse, şi ajunse până la râpă, unde noaptea trecută căzuse în brusturi. Jos, văzu heleşteul murdar, unde se afla broasca ţestoasă Tortila. Pe drum, spre heleşteu, cobora căruciorul tras de două oi slabe şi cu lâna smulsă.
Pe capră şedea un motan gras,gras de tot, cu ochelari de aur, ce întovărăşea pe guvernator ca un tainic sfătuitor. În spatele lui stătea îngâmfatul Vulpoi – guvernatorul… Pe baloturi, se aflau: Malvina, Piero şi Artemon, pansat pe întreg corpul, iar coada lui, atât de îngrijită întotdeauna, se târa ca o mătură în praf.
In urma căruciorului, veneau doi detectivi: Doberman-Pincer.

Deodată, detectivii ridicară boturile lor de câini şi zăriră deasupra râpei boneţica albă a lui Buratino.
În sărituri mari, pincerii începură să se urce pe panta abruptă. Dar, înainte ca ei să ajungă sus, Buratino, care nu mai avea cum să se ascundă şi nici cum să fugă, îndoi mâinile deasupra capului şi, ca o rândunică, se aruncă de pe locul cel mai abrupt jos, în heleşteul murdar, acoperit cu iarbă verde.

Făcând în aer o curbă, desigur că ar fi nimerit în heleşteul aflat în stăpânirea mătuşii Tortila, dacă n-ar fi suflat un vânt puternic. Dar Buratino. fiind uşor, pentru că era de lemn, fu apucat de vânt: acesta îl învârti, îl răsuci şi, căzând, nimeri drept în cărucior, pe capul guvernatorului Vulpoi. Luat pe neaşteptate, motanul gras, cu ochelari de aur, căzu de pe capră şi, fiindcă era laş si fricos, se prefăcu că a leşinat.

Guvernatorul Vulpoi, şi el un fricos nemaipomenit, începu să fugă pe deal. zbierând, ascunzându-se în vizuina bursucului. Dar bursucii se răfuiesc aspru cu asemenea musafiri şi deci nu fu primit tocmai prietenos.
Oile o zbughiră si căruciorul se răsturnă. Malvina, Piero şi Artemon se rostogoliră drept în nişte brusturi.

Totul s-a petrecut aşa de repede, încât dumneavoastră, dragi cititori, n-aţi fi reuşit să număraţi degetele de la o mână.
Dobermanii-Pinceri, în salturi mari, se aruncară de pe deal. Apropiindu-se de căruciorul răsturnat, au văzut pe motanul tras leşinat, pe omuleţul de lemn şi pe pudelul pansat aruncaţi în brusturi, care încotro. Dar guvernatorul Vulpoi nu se vedea nicăieri.
Dispăruse, de parcă intrase în pământ, acela pe care ei trebuia să-1 păzească aşa, ca pe ochii din cap. Primul detectiv, în disperarea lui de câine credincios, ridicând botul, scoase un răcnet. Al doilea detectiv făcu acelaşi lucru:
- Vai, vai, vai, vai, u-u-u!

Şi porniră să-1 caute peste tot. Dar, din nou urlară îngroziţi, fiindcă deja presimţeau biciul şi gratiile de fier.
Mergând pe drum, s-au înţeles să se înapoieze în Oraşul Proştilor şi să se justifice, dezvinovăţindu-se la circumscripţia poliţiei, minţind că guvernatorul a fost luat de viu în cer; şi dând umilitor din coadă, porniră într-acolo.

Buratino îşi pipăi încetişor trupul. Totul: picioarele, mâinile erau întregi. Apoi se târî până în brusturi şi dezlegă pe Malvina şi pe Piero. Fără să zică o vorbă, Malvina îl apucă pe Buratino de gât, dar, împiedicată de nasul lui lung, nu reuşi să-1 sărute.
Lui Piero i se rupseseră mânecile până-n cot, pudra albă i se ştersese de pe faţă şi, cu toată dragostea lui pentru poezie, se observa că are o figura roşie, obişnuită, ca a tuturor.
- Eu m-am luptat vitejeşte, spuse el cu vocea înăsprită. Dacă ei nu mi-ar fi pus piedică, n-ar fi reuşit să mă prindă.
- S-a luptat ca un leu, confirmă Malvina, luându-1 de gât şi sărutându-1 pe amândoi obrajii.
- Destul, destul cu atâtea pupături, bombăni Buratino. Să fugim. Pe Artemon îl vom târî de coadă.

Şi se apucară toţi trei de coada câinelui nenorocit, trăgându-1 pe deal în sus.
- Daţi-mi drumul, că merg şi singur, zise oftând pudelul pansat. Mă simt prost aşa!…
- Nu, nu se poate, că eşti prea slab.

Dar abia ajunseră până la jumătatea dealului, sus, că apărură Karabas-Barabas şi Duremar. Vulpea Alisa arătă cu laba spre fugari, motanul Bazilio mişcă din mustăţi şi şuieră înfiorător.
- Ha-ha-ha, vai ce bine! rânji Karabas-Barabas. Cheiţa de aur îmi cade singură în mână!

Buratino îşi făcu, în pripă, planul cum să se descurce din această nouă nenorocire. Piero o strânse pe Malvina în braţe, pregătindu-se să-şi vândă viaţa cât mai scump. De data aceasta însă nu era nici o sperainţă de salvare.
De sus, de pe deal, Duremar strigă:
- Pe pudelul, căţelul bolnav, să mi-1 daţi mie, Karabas-Barabas, ca să-1 dau lipitorilor, în heleşteu, că doar s-or mai îngrăşa.

Grăsunului Karabas-Barabas îi fu lene să coboare, de aceea, cu degetul plinuţ ca o sardea, chemă pe fugari:
- Veniţi, veniţi la mine, copilaşilor…
- Să nu vă mişcaţi! ordonă Buratino. Dacă e vorba să pierim, apoi să pierim în veselie! Piero, spune tu cele mai proaste poezioare de-ale tale! Malvina, râzi în hohote!
Cu unele mici neajunsuri, ea era un bun camarad. Îşi şterse lacrimile şi râse foarte batjocoritor pentru acei ce se aflau sus, pe deal.

Piero compuse imediat nişte versuri, urlându-le cu o voce stridentă.
De vulpea Alisa îmi pare rău,
Căci plânge băţul după ea.
Motanul Bazilio e cerşetor,
Hoţul de pisoi e ticălos.
Duremar al nostru-i prost
Şi urât ca o ciupercă încreţită.
Karabas, tu, Barabas,
Nu ne e frică nouă de tine…

În acelaşi timp, Buratino se strâmbă, aţâţându-i.
- Ei, tu, directorul teatrului de păpuşi, butoi vechi de bere, sac gras, umplut cu prostii! Coboară, coboară spre noi. Am să scuip în barba ta perpelită!

Drept răspuns, Karabas-Barabas urlă îngrozitor, iar Duremar ridică mâinile lui uscate spre cer.
- Îmi permiteţi să frâng gâtul acestor obraznici? zâmbi strâmb vulpea Alisa.
Încă o clipă şi totul ar fi luat sfârşit… Deodată însă lăstunii zburară, şuierând.
- Aici, aici, aici!
Deasupra capului lui Karabas-Barabas, zbură o coţofană, strigând tare:
- Mai repede, mai repede, mai repede!

Şi sus, pe deal. apăru bătrânul papa Karlo. Mânecile îi erau răsfrânte. În mână ţinea un băţ noduros, iar sprâncenele îi erau încruntate.
Împinse cu umărul pe Karabas-Barabas, cu cotul pe Duremar, mângâie cu băţul spatele, vulpii Alisa şi, cu cizma, aruncă la o parte pe motanul Bazilio.
După aceasta, aplecându-se şi privind de pe deal, în vale, unde se aflau omuleţii de lemn, rosti fericit:
- Buratino, fiul meu. obraznicule, eşti întreg şi sănătos; vino mai repede la mine!

In sfârşit, Buratino se întoarce acasă împreună cu papa Karlo, cu Malvina, Piero şi Artemon.
……………………………………
Karabas-Barabas năvăleste în camăruţa de sub scară.
El reuşeşte să-i convingă pe poliţişti să-l aresteze pe papa Karlo, dar ajung prea târziu la casa bătrânului. Acesta, împreună cu Buratino şi prietenii lui reuşiseră să fugă pe uşişa tainică.
……………………………………
Ce se afla în spatele uşiţei tainice

În timp ce Karabas-Barabas se rostogolea ca un nebun şi-şi rupea barba, Buratino, înainte, şi după el Malvina, Piero, Artemon şi cel din urmă Karlo coborau pe o scară abruptă, de piatră, în subteran.
Papa Karlo ţinea în mână o lumânare. Lumina ei şovăitoare arunca umbre mari. fie de la capul ciufulit al lui Artemon, fie de la mâna întinsă a lui Piero, dar nu lumina întunericul unde cobora scara.
Malvina, ca să nu ţipe de frică, îşi pişcă urechile. Piero, ca întotdeauna, fără să gândească prea mult, bombănea poezioare:

Dansează umbre pe perete,
Nu-mi este frică de nimic.
Lasă să fie scara abruptă
Şi întunericul periculos,
Căci drumul ăsta subteran
Ne va duce totuşi undeva…

Buratino o luă înaintea tuturor şi boneţica lui albă abia se mai zărea, undeva, departe.
Deodată, se auzi ceva cazând, fluierând şi rostogolin-du-se, iar vocea lui plângătoare strigă:
- Veniţi, ajutor!

Artemon, uitând imediat rănile şi foamea, răsturnă pe Malvina şi pe Piero, şi, ca o vijelie neagră, se aruncă jos pe scară. Scrâşnea din dinţi. O vietate ţipa supărător.
Se aşternu apoi tăcerea. Numai Malvinei îi bătea inima ca într-un ceas deşteptător.
O lumină puternică se răspândi de jos, pe scară. Flacăra lumânării pe care o ţinea papa Karlo se făcu galbenă.
- Priviţi, priviţi mai repede! strigă mai tare Buratino.
Malvina, întoarsă cu spatele, începu să coboare în grabă scările, iar după dânsa, Piero, sărind. Ultimul coborî aplecat Karlo, pierzând în fiece moment pantofii lui de lemn.

Acolo jos, unde se termina scara abruptă, pe piatră, stătea Artemon, lingându-se. La picioarele lui, stătea întins guzganul omorât, Şuşara.
Cu amândouă mâinile, Buratino ridică perdeaua de pâslă putrezită, cu care era acoperită deschizătura din perete, şi de acolo, se revărsă imediat o lumină albastră.
Pătrunzând înăuntrul deschizăturii, văzură razele soarelui, ce cădeau de pe plafonul aplecat, printr-o fereastră rotundă.

Razele strălucitoare, cu firele de praf ce dansau în ele, luminau o cameră rotundă din marmură galbenă. În mijlocul ei, se afla un teatru de păpuşi de o frumuseţe nemaipomenită. Pe cortină, lucea un zigzag de fulger auriu. Din amândouă părţile cortinei, se ridicau două turnuri pătrate, colorate în aşa fel, de parcă erau clădite din cărămizi micuţe. Acoperişurile lor înalte, din tablă verde, luceau aprins.

Pe turnul din stânga, se afla un ceas cu ace de bronz. Pe cadran, în dreptul fiecărei cifre, erau desenate figurile zâmbitoare ale fetei şi ale băiatului.
Pe turnul din dreapta, era un geam rotund din sticlă multicoloră.
Pe acoperişul de tablă verde, deasupra ferestrei, stătea Greierele-Vorbitor. Cînd toţi, cu gura căscată se opriră în faţa teatrului minunat, greierul vorbi încet şi răspicat:
- Te-am prevenit, Buratino, că te aşteaptă primejdii îngrozitoare. Noroc că totuşi s-a terminat cu bine, deci s-a evitat un sfârşit tragic… Aşa-aşa!

Glasul lui era răguşit şi cam nemulţumit, fiindcă Greierul-Vorbitor, la rândul său, fusese şi el lovit cu ciocanul în cap şi, cu toată vârsta lui seculară, şi cu firea lui blândă, nu putea să uite ofensa adusă. De aceea, acum nu mai adăugă nimic, mişcă mustăţile de parcă ar fi scuturat praful de pe ele, se strecură undeva, într-o crăpătură singuratică, departe de aceste deşertăciuni.
- Ca să vezi, vorbi papa Karlo; eu, care credeam că vom găsi aici cel puţin o grămadă de aur şi de argint, am dat numai peste o jucărioară veche.

Şi apropiindu-se de ceasul încadrat în turn, bătu cu unghia în cadru şi, fiindcă lângă ceas, pe un cui de aramă, atârna o cheiţă, o luă şi întoarse ceasul.
Se auzi un tic-tac zgomotos. Acele se mişcară. Acul mare se apropia de douăsprezece, iar cel mic, de şase. Înăuntrul turnului se auzi un zgomot însoţit de un şuierat. Ceasul bătu sonor ora şase…

Imediat, pe turnul drept, s-a deschis o fereastră de sticlă colorată şi, de acolo, ieşi o pasăre pestriţă de metal, care, dând din aripi, cântă de şase ori:
- La noi – la noi, la noi – la noi, la noi – la noi… Apoi pasărea se ascunse, fereastra se închise şi începu să cânte o muzică de flaşnetă. Cortina se ridică… Nimeni, chiar papa Karlo, nu văzuse un aşa decor frumos.

Pe scenă era o grădină. Pe copacii mici, cu frunze de aur şi argint, cântau nişte grauri mecanici, de mărimea unghiei, într-un copac atârnau mere, nici unul mai mare decât un bob de mei. Sub copaci, se plimbau nişte păuni, care ridicându-se pe vârfuri, ciuguleau merele. În poieniţă, săreau şi se împungeau doi iezi, iar în aer zburau nişte fluturaşi, abia vizibili cu ochii.

Aşa trecu un minut. Graurii tăcură, iar păunii şi iezii se ascunseră în culise laterale. Copacii se scufundară deodată prin nişte deschizături speciale, sub podeaua scenei.
Pe fundal, începură să se împrăştie norii de voal.

Deasupra deşertului nisipos, apăru un soare roşu. În dreapta şi în stânga, din culise, se înălţară crengi de liane, asemănătoare şerpilor, iar pe o creangă atârna cu adevărat un şarpe boa. Pe o alta, se legăna, atârnată de cozi, o familie de maimuţe.
Aceasta era Africa.
Pe nisipul deşertului, sub soarele roşu, treceau animale. Din trei sărituri îşi făcu apariţia un leu cu coamă, care, deşi nu era mai mare decât o pisicuţă, părea totuşi fioros.
Un urs de pluş, cu umbrelă, şchiopăta pe labele de dindărăt, legănându-se.
Târându-se, apăru şi un crocodil nesuferit, cu ochişorii mici şi scârboşi, prefăcându-se blând. Totuşi, Artemon nu-1 crezu şi mârâi spre dânsul. Trecu în goană un rinocer, care, pentru mai multă siguranţă, purta în cornul lui ascuţit o minge de cauciuc.
Veni în galop şi o girafă cu gâtul încordat.
Trecu apoi un elefant, prietenul copiilor, deştept şi bun, ce dădea din trompa în care ducea o bomboană de soia.
Ultimul fugi în trap, un câine Şacal, îngrozitor de murdar şi sălbatic. Lătrând, Artemon se năpusti cu aşa putere, încât papa Karlo abia reuşi să-1 ţină de coadă, ca să nu sară pe scenă…

După ce au trecut animalele, soarele s-a stins numaidecât. În întuneric, au coborât nişte decoruri, iar din părţi au apărut câteva obiecte.
S-a auzit un sunet, de parcă ar fi trecut cineva cu arcuşul pe strune.

Felinarele mici de stradă s-au aprins. Pe scenă, era acum o piaţă de oraş. Uşile caselor se deschiseră şi omuleţii mici ieşiră în fugă, urcându-se în tramvaiul-jucărie.
Taxatorul dădu semnalul, vatmanul învârti manivela, un băieţandru se agăţă, poliţaiul fluieră şi tramvaiul o luă pe o stradă lăturalnică, între casele înalte. Trecură apoi un biciclist pe nişte roţi mici cât o farfurioară de dulceaţă şi un vânzător de ziare, cu ziarele de mărimea unei foi de calendar de perete, împăturite în patru.

Un cofetar împingea prin piaţă căruciorul lui cu îngheţată. Pe balconaşele caselor apărură nişte fetiţe şi-i făcură semn cu mâna, dar cofetarul, desfăcând mâinile, le răspunse:
- S-a mâncat totul; veniţi altă dată.
După aceasta, cortina căzu şi pe cer străluciră din nou zigzagurile fulgerului de aur.

Papa Karlo, Malvina, Piero nu-şi mai puteau veni în fire de mirare. Buratino, băgând mâinile în buzunar, ridică nasul şi spuse lăudăros:
- Ei, aţi văzut? Va sa zică, nu degeaba m-am bălăcit eu în noroiul mătuşii Tortila… In acest teatru vom pune noi comedia, ştiţi care? „Cheiţa de aur sau întâmplările minunate ale lui Buratino şi ale prietenilor lui”. Karabas-Barabas va muri de necaz!
- Am să scriu eu această comedie, în versuri superbe, spuse Piero, frecându-şi fruntea încreţită.
- Eu am să vând îngheţată şi bilete, spuse Malvina. Şi dacă veţi găsi că am talent, voi încerca să joc eu rolul fetelor drăguţe…

- Ia staţi, copii… dar cu învăţătura cum rămâne? întrebă papa Karlo.
Toţi răspunseră într-un glas:
- Vom învăţa dimineaţa, iar seara vom juca la teatru…
- Apoi aşa copilaşi, spuse papa Karlo; eu, dragii mei, voi cânta din flaşnetă pentru înveselirea onoratului public, iar dacă vom pleca în turneu prin Italia, colindând oraşele, voi mâna calul şi voi fierbe ciorba de miel cu usturoi…

Artemon ascultă, îşi ciuli urechile, îşi răsuci capul, se uită cu ochi strălucitori la prieteni şi întrebă:
- Dar eu ce-o să fac? Buratino spuse:
- Artemon va avea în grijă averea teatrului, costumele şi decoraţiile şi îi vom da cheile de la cămară. In timpul reprezentaţiei, el va imita, în culise, răgetul leului, tropotul rinocerului, scrâşnetul dinţilor de crocodil, vuietul vântului, învârtindu-şi coada cu mare viteză, precum şi alte sunete necesare.
- Dar tu, dar tu, Buratino? întrebară cu toţii. Ce vrei să faci în teatru?
- Caraghioşilor, în comedia asta, eu mă voi juca pe mine însumi şi voi ajunge celebru în lumea întreagă!

Noul teatru de păpuşi dă prima sa reprezentaţie.

Cu o indispoziţie grozavă, Karabas-Barabas stătea înaintea vetrei. Lemnele ude abia pâlpâiau. Afară ploua cu găleata. Acoperişul găurit al teatrului de păpuşi curgea. Păpuşilor li se umeziră mâinile şi picioarele, şi nimeni nu voia să lucreze la repetiţie, nici chiar sub ameninţarea biciului cu şapte capete! Păpuşile nu mâncaseră nimic de trei zile şi şuşoteau ameninţătoare, atârnate de cui în cămară.

De dimineaţă, de când se deschisese casa, nu se vânduse nici un bilet la teatru. Dar cine s-ar fi dus să privească piesele plictisitoare, cu actorii flămânzi şi rupţi ai lui Karabas-Barabas?
Ceasul de pe turnul oraşului bătu ora şase. Karabas-Barabas se îndreptă posomorât spre sala de spectacol pustie.
- Dracu să-i ia pe toţi onoraţii spectatori, mormăi el, ieşind în stradă.
Acolo privi, clipi şi căscă o gură aşa de mare, de-ar fi putut să intre în ea, cu uşurinţă, o cioară.

Peste drum de teatrul lui, în faţa unui cort nou de pânză, se înghesuia mulţimea, neluând în seamă vântul umed, ce bătea dinspre mare.
La intrarea în cort, pe un piedestal, stătea un omuleţ cu nasul lung şi cu boneţică, ce sufla în trompeta-i răguşită, strigând ceva.
Publicul râdea, bătea din palme, şi mulţi intrau în cort.
Duremar, care, ca întotdeauna, mirosea a băltoacă, se apropie de Karabas-Barabas.
- Ehe-he-he, spuse el, adunându-şi toată faţa în încreţituri aspre, nu merge treaba cu lipitorile. Vreau să mă duc la ei, arătă Duremar spre cortul cel nou, şi să mă rog de dânşii ca să mă primească să aprind lumânări sau să mătur pe jos.
- Al cui este acest teatru blestemat? De unde a apărut el? răcni Karabas-Barabas.
- Păpuşile singure au deschis acest teatru, „Fulgerul”, şi tot ele singure îşi scriu versurile şi le joacă.

Karabas-Barabas scrâşni din dinţi, îşi trase barba şi se îndreptă spre cortul cel nou. La intrare, Buratino strigă:

-Prima reprezentaţie a comediei atractive şi interesante din viaţa omuleţilor de lemn. E o întâmplare adevărată, despre felul cum noi am învins pe toţi duşmanii cu ajutorul deşteptăciunii, curajului şi cumpătului nostru.

La intrarea teatrului de păpuşi, într-o gheretă de sticlă, stătea Malvina, cu o fundă frumoasă în părul albastru, vânzând mereu bilete acelora ce doreau să vadă o comedie veselă din viaţa păpuşilor. Papa Karlo, îmbrăcat într-o haină nouă, de catifea, cânta din flaşnetă şi clipea vesel spre onoratul public.

Artemon scotea afară, de coadă, pe vulpea Alisa, care pătrunsese în cort fară bilet.
Motanul Bazilio, tot fară bilet, reuşise să fugă şi stătea acum în ploaie sub un copac, privind în pământ. Buratino, umflându-şi obrajii, sufla în trompeta-i răguşită:
- Reprezentaţia începe…
…şi fugi pe scară, ca să joace prima scena a comediei, în care se arăta cum bietul papa Karlo taie din buturugă un omuleţ de lemn, fără să ştie că acesta îi va aduce noroc.

Ultima veni la teatru broasca ţestoasă Tortila, ţinând în gură un bilet onorific din hârtie de pergament, cu colţurile de aur.

Reprezentaţia începu. Karabas-Barabas se întoarse plouat la teatrul său gol. Luă biciul cel cu şapte capete şi deschise uşa în cămară.
- Am să vă învăţ eu, leneşilor şi nemernicilor, cum trebuie să lucraţi şi să atrageţi publicul…
…şi pocni din bici. Dar n-a răspuns nimeni. Cămara era goală. Numai în cuier atârnau bucăţile de sfoară.
Toate pApuşile: şi Arlechin, şi fetiţele cu măşti negre, şi vrăjitorii cu bonete înalte, ascuţite, cu stele, şi cocoşaţii cu nasurile cât un castravete, şi arapii, şi câinii, toţi, toţi, toţi, fugiseră de la Karabas-Barabas.

Într-un urlet îngrozitor, el sări din teatru în stradă şi văzu cum ultimii dintre actori fugeau prin băltoace, spre teatrul nou, unde cânta vesel muzica, se auzeau râsetele şi aplauzele.

Karabas-Barabas reuşi să apuce doar un căţel de finet, cu nasturi în loc de ochi. Dar, nu se ştie de unde, răsări Artemon, îl apucă, îl răsturnă, luă căţelul şi fugi cu el spre cort, unde, în culise, pentru actorii flămânzi, era pregătită o ciorbă de miel cu usturoi…

Şi aşa, Karabas-Barabas a rămas în băltoacă, sub ploaie…

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Lasa un raspuns